Soluții

Duminică după-amiaza, o zi frumoasă de toamnă cu frunze gălbui scuturându-se din copacii semeți în așteptarea iernii. Petrecusem un weekend la malul mării, într-un hotel de 5 stele cu amici din Varșovia, iar acum admiram pescărușii la o cafea, înainte de a porni spre casă. Mă întorceam doar ca să mă împachetez pentru București, așa că am condus lin două ore pe muzica lui Cohen cu gândul la logistica bagajelor, căci după ce reveneam din București, urma să plec la Berlin. Am parcat în cel mai bun loc din parcarea privată a blocului și pe când despachetam, mă întâmpină vecinul ginecolog (care are un cabinet extins pe trei apartamente la etajul unu) să-mi spună că a chemat deja paznicul pentru femeia fără adăpost, ce-și găsește regulat adăpost la noi în scară. Locuiesc central, într-o zonă comercială din oraș, printre bănci și mall-uri, o zonă scumpă și foarte bine comunicată logistic. La primele două etaje ale blocului meu sunt firme, iar intrarea se face prin două uși, având cameră de supraveghere conectată la monitorul unui paznic ce stă la 300 de metrii, 24 din 24.

Am găsit-o pe primele scări ale parterului, umede de la urina ei, ce lăsase o dâră gălbuie în holul dintre uși și zona de sub cutiile poștale. Era beată, vorbea incoerent și puțea. Era starea standard, pe care o cunoșteam deja. A venit paznicul și a scos-o afară, iar a doua zi, pe când eu eram deja în avion, femeia de serviciu a curățat mizeria lăsată în urmă și urina uscată de pe gresie. Până să o curețe însă, am parcurs-o de câteva ori, cărându-mi bagajele din mașină și spre mașină, în mirosul îmbâcsit al scării blocului cu geamurile larg deschise și murdăria resturilor de mâncare ce căzuseră în urma ei. Se adăpostește în scara blocului nostru de când s-a terminat renovarea, iarna sau vara când plouă. Intră, sunând la firme, ce deschid fără să se uite cine-i clientul. Prima dată când am găsit-o, era într-o dimineață. Se auzea un zgomot ciudat de pe casa scării (sforăit, aveam să aflu), iar pe coridor la mine se simțea o duhoare grețoasă.

De fiecare dată când intră în scara blocului se simte prezența ei, pentru că mirosul îmbâcsește toată scara. E neplăcut, frustrant și obositor să ai de furcă regular cu treaba asta. Am vorbit și cu paznicul și îmi povestea cum nu poate să facă nimic, căci la jandarmii nu răspunde nimeni după-masă, și deși el o alungă, ea se întoarce. Pe de o parte ți-e milă de ea: un om distrus de alegerile făcute, de o potențială copilărie defectă și de alcool, care-și duce zilele pe străzi și caută un loc unde să poată dormi în căldură lângă sticla de alcool. Când se așează iarna în Polonia, afară e ultimul loc în care ai trimite un câine și în nici un caz un om. Pe de altă parte mi-e milă de mine: un om ce merge zilnic la muncă, ce s-a străduit dintotdeauna și a ales să lupte, pentru ca într-o zi să-și poată permite un anumit stil de viață, o locuință centrală și curată.

Este ciocnirea stilurilor de viață și a alegerilor, atât de evidentă pe străzile Manhattan-ului din New York, unde în fața magazinelor cu mărfuri scumpe și sofisticate dorm homless-și întinși pe trotuar, și atât de frustrantă pe scara mea de bloc, unde pătrunde ilegal o alcoolică murdară. Tot în NY am observat arta ignorării ridicată la rang de stil de viață, deși mie personal mi-e greu să abordez situația indiferent, emoțiile mele oscilând între milă, pentru situația precară a oamenilor ce trăiesc pe străzi și frustrare, față de comportamentul lor ce mă afectează pe mine. Privind obiectiv întreb: care-i soluția, prin care putem conviețui toți, fiecare în armonie cu alegerile sale, dar și cu ale celorlați?

Noi ăștia bogații, educații și ordonații, oare putem în mod real să-i integram pe cei care nu se doresc integrați, iar dacă nu, cum ne putem apăra de ostilitatea lor, pentru că inevitabil, atâta timp cât sunt lângă noi, nu-i putem pur și simplu ignora. E inuman.

Din ciclul: români pe Badoo

Am dat peste un caz original pe Badoo, cu rădăcini în patria mumă, din ce-mi zice aplicația localizat în Pitești. Tipul îmi trimitea regulat poze cu flori, cafea, soare și inimioare, genul de prostii pe care oamenii le publică pe Facebook, când nu au nimic de spus, dar vor sa se bage și ei în seamă.

Drăguț, ce să zic, poate chiar plăcut pentru unii, să primească urări regulat, seara și dimuneața, însoțite de flori și cești cu lichide virtuale. Pentru unii, căci eu nu pot să nu mă gândesc la ocupațiile pe care le are un astfel de individ, ce vânturi îi bat prin mintea lui creativă și cât de fake este profilul de pe care trimite astfel de urări.

L-am blocat cu brio și acum nu mai primesc urări, iar domnul probabil este trist că nu are la cine trimite.

Oamenii

Dintotdeauna mi-a fost greu să înțeleg oamenii care fac ceva rău și după aceea se comportă, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ba chiar, cu tupeu le spun celor care le atrag atenția, că ei au o problemă. După fazele astea de obicei urează atacul la persoană, denigrarea că ”tu” le atragi atenția, agresivitatea în răspunsuri și gălăgia. Fac gălăgie, ridică tonul și îți vorbesc tare și urât, ca să creeze o situație din care să te retragi pentru că nu-ți dorești să escaladeze conflictual. Doar că, cu mine escaladează. Pentru că mie nu mi-e frică de conflict, nu mi-e teamă de scandal și pot urlă la fel de mult ca și ei, ba chiar mai cu spor. Nu are de ce să-mi fie frică pentru că știu că am dreptate.

Pe moment, când se întâmplă, răspunsul meu în același ton cu al lor îmi alimentează adrenalină, dar ulterior mă deranjează. Regret că am răspuns la fel și mă tulbură cuvintele lor nedrepte, ca să nu mai spun că-mi pare rău de energia risipită pentru oameni de nimic. Și mai este o problemă, foarte tristă, că nimeni nu-ți vine în ajutor. Toți privesc de pe margine și mai apoi îți spun cum ai greșit răspunzându-le la fel agresorilor, ba chiar te sfătuiesc să-i lași în pace. Sunt tâmpiți, nesimțiți, răi, asta e! Se comportă așa pentru că nu li s-a întâmplat lor. Pentru că lor le este indiferent, iar a-ți da o mână de ajutor gratuit este prea mult.

Nu există dreptate, nu există corectitudine și măsura cu care te evaluezi pe tine, nu este măsura potrivită pentru cei din jurul tău. Cu cât înaintez mai mult în vârstă, realizez tot mai mult cât de răi sunt oamenii, și cei care agresează, și cei care stau pasivi.

Socializarea în mijloacele de transport

Pornesc din Amman obosită, la ora două a dimineții. Mi-aș dori ca măcar odată să se așeze lângă mine un tip mișto și neînsurat, dar în timp ce scriu aceste rânduri se așează un fumător înrăit cu barbă. Tipul mișto, deși chel, s-a pus două rânduri mai în spate 😕.

Pe vremuri, călătorind cu avionul mai ales pe cursele mai lungi, mă socializam cu partenerii de scaun. Mai schimbam un zâmbet, câteva cuvinte de complezență sau chiar contacte. Într-un fel, simțeam nevoia să fac asta, ca dintr-o obligație de bun simț, dar și pentru că-mi plăcea să cunosc oameni noi, cu care să exersez arta conversației. În timp, zburând tot mai mult, am pierdut acest obicei, până la nivelul de a socializa relativ limitat și cu tovarășii de călătorie. E drept că, în același timp și-au făcut apariția și smartphone-urile, iar conversația s-a mutat din sfera fizică, în cea virtuală. În loc să vorbesc cu un om nou ce se așează lângă mine în aeroport sau avion, aleg să scriu mesaje cunoștințelor pe Whatsapp, cu căștile în urechi.

Mă uit la vecinii mei de scaun și realizez după portul și preocupările lor că nu vom face prea mult small chat. Cel din depărtare-i un japonez oficial, iar fumătorul, tocmai și-a pus un film pe telefon. Acuma m-am prins și eu de ce cumpără lumea telefoanele tot mai mari și neîncăpătoare în buzunare: să-și pună filme pe ele în mijloacele de transport în comun.

În rest, în avion se tușește la greu. Mulțumesc BeGood pentru un super fular/beauty tube, pe care-l folosesc și pe post de mască 😉.

Amman

Timpul in Amman are o altă numărătoare. Mă sună în urmă cu 30 de minute să-mi spună că mă ia de la hotel în zece-cinsprăzece minute. Îi scriu acum un minut să-l anunț că-l aștept in lobby. Îmi răspunde că sosește in 10 minute. Deci, cu siguranță ne întâlnim într-o oră 😅.

Let’s go

Rochia verde cumpărată din Berlin este excelentă pentru aeroport: comodă, caldă, cu mâneci lungi și dintr-un material elastic.

Aseară mi-am făcut două sandviciuri pentru zbor și mi-am pus trei banane in geantă. De câțiva ani, Lufthansa are mâncare foarte proastă pe cursele scurte, sandviciuri fără gust, după care am avut dureri de stomac, ori ștrudel cu zahăr și zahăr pentru trezire la prima oră.

Am așteptat mai mult decât de obicei la îmbarcare, observând prin geamul avionului un pasager deja așezat, care tocmai primea o pernă. Din profil semăna cu promotorul meu, însă era imposibil ca universitatea să aibă dare de mână la prima clasă și acces la transport special. Când am trecut pe lângă el, l-am recunoscut pe Lech Wałęsa. Din moment ce aeroportul poarta numele lui, bănuiesc că-i standard să primească tratament preferențial.

Previzibilă, și ca să evit coada de data trecută, am cumpărat The Economist din chioșcul de la intrarea în aeroport. Răsfoind-o am găsit câteva articole despre Orientul Mijlociu, cu care am să-mi încep cel mai probabil lectura. Am observat că-i foarte util să ai o vagă cunoaștere a problemelor generale și de moment, din țara sau zona în care călătorești. Mai ales când ai un client nou, ajută foarte mult să ai material de small talk, altceva decât frumusețile naturale ale țării, mai ales în business, unde toți au opinii politice.

Ungaria își face reclamă în Lufthansa magazine foarte inteligent. Printr-un mini ghid, pe care să-l iei cu tine când vizitezi țara, te invită să deguști mâncare de autor și vinuri din toate regiunile, să te bucuri de băile termale și să calci pe urmele lui Sisi.

Iordania din nou

Mă pregătesc de Iordania. Ultima dată am fost acum doi ani. Vremea va fi chiar plăcută, 25 si 12 grade. Va fi un in-out, cu două zile prin aeroporturi și lipsă de somn. Aterizăm în Amman pe Queen Alia, un aeroport nou, spațios și curat. Singurul impediment va fi statul după viză, care data trecută ne-a luat vreo două ore, în miez de noapte.

Ar fi trebuit să-mi încep probioticele, dar am uitat, căci data trecută am făcut o criză urâtă, după ce am mâncat de la un local stradal un fel de ștrudel. M-am simțit atât de rău fizic, că în aeroport, după ce m-am dezorientat total, am ajuns să mă plimb cu fundul pe scările rulante. Arătam ca un homeless de aeroport, cu valiza de mână după mine. Am primit atunci o doză mixtă de medicamente contradictorii, sau așa mi s-a spus, unele pentru diaree și celelalte pentru constipație. Nu am protestat, căci nu aveam putere, am luat ce mi s-a dat cu încredere și fără posibilitatea de a verifica, căci oricum nu puteam citi arabă. În următoarele două zile am mâncat doar pita și am băut doar apă, meniu pe care l-am găsit cel mai delicios și mai ales comestibil, la toate restaurantele selecte pe la care am umblat. La unul mi s-a pus in față accidental, o farfurie de cartofi prăjiți, stropiți cu brânză și trufe. Nici până atunci nu-mi plăceau trufele, dar după faza asta am oroare la mirosul lor.

Între timp, mi-a trimis clientul agenda călătoriei în care, pe lângă vizitele de curtoazie la oameni bogați și  influenți local, a introdus și un program de divertisment, team building cum se spune, adică team-ul nostru cu al lor. S-a gândit să ne facă o surpriză și să ne ducă la Al-Maghtas, dar cum am fost deja cu clientul anterior, i-am sugerat să schimbăm. Eu aș fi mers la Petra, dar cum șeful a fost deja, cade din discuție. Asta e, când am să fiu eu șefă, am să stabilesc eu itinerarul. Până atunci, trebuie să mă împachetez, și ca de obicei, nu prea am chef.

Călător prin lume

M-am întors cu energie de la Berlin, înțelegând tot mai bine cine sunt, cine vreau să fiu și ceea ce îmi doresc. Nu am prea avut timp să meditez la viață, căci de dimineață m-au așteptat comenzile, planul de vânzări și următoarele bilete de avion. Călătoresc mult și îmi place. Mă relaxează. Îmi oferă alte perspective, văd lumea cu alți ochi și experimentez lucruri noi. De fiecare dată când ies din cutia mea de confort învăț ceva nou, înțeleg despre mine lucruri și mă formez pentru viitor. Și călătoriile nasole sunt experiențe, pentru că știu ceea ce nu-mi doresc, motivându-mă să merg înainte pe drumul meu. Oamenii care călătoresc mult au o altă viziune asupra vieții, a dorințelor și nevoilor. Am și momente în care mă simt dezrădăcinată, pierdută prin lume, fără un cuib al meu, și totuși fiecare întâlnire cu noul îmi aduce bucurie, în timp ce stagnarea mă deprimă. Călătorind mă regăsesc, sunt curajoasă, creativă și eficientă. Stând pe loc mă pierd pe mine, iau în brațe frica și sunt neproductivă. Încă îmi caut potențialul pentru că știu că sunt departe de el și locurile noi pe care explorez îmi oferă exact asta, răspunsul la căutări.